"Tu esti iubirea mea, imi deschid inima in fata ta."

miercuri, 5 iunie 2013

Privire peste gardul egou-lui



Vreţi să vă mărturisesc sincer cum mă simt? Nu, nu doar acum, ci aşa, în general... Mă simt ca o sferă goală pe dinăuntru în centrul căreia este ceva. Am senzaţia că doar eu exist cu adevărat, doar eu sunt cu adevărat vie, importantă şi reală, iar toţi ceilalţi sunt undeva la periferia fiinţei mele, semi-reali şi semnificativi doar în raport cu mine.

Şi eu care credeam că sunt unică

Am o nevoie acută să controlez totul ca nu cumva această sferă să se spargă. De aceea simt mai mereu o anumită teamă (pe care reuşesc să o maschez atât de bine încât nici eu să nu mai fiu conştientă de ea) că tot ceea ce am reuşit să „controlez“ şi să aşez într-o ordine acceptabilă pentru mine s-ar putea prăbuşi. Şi, de altfel, este foarte probabil că mai devreme sau mai târziu se va petrece asta, pentru că în tot acest eşafodaj foarte fragil al destinului pe care mă străduiesc să-l croiesc sunt implicaţi diferiţi oameni care – culmea! – muncesc şi ei de zor să obţină, ca şi mine, varianta de univers cea mai plăcută şi mai confortabilă pentru ei înşişi!
Întrucât ştiu că nu voi putea obţine cu adevărat confortul perfect, am o nevoie acută să mi se dea dreptate. Măcar atât! în felul acesta, cel puţin verbal, se poate spune că eu controlez totul. În plus îmi displace enorm să fiu învinuită, oricât de puţin. Chiar dacă voi nu vă daţi seama, eu simt foarte clar că sunt perfectă, într-un anumit fel care este prea subtil pentru voi. Poate să vi se pară paradoxal, dar, deşi am o părere foarte bună despre mine asta nu mă împiedică să fiu aproape total lipsită de încredere în sine. De multe ori am senzaţia că aproape nimic din ceea ce fac nu este bine, de aceea pentru mine sunt foarte importante aprecierile voastre.
Totuşi, nu îmi place să vă apropiaţi prea mult de mine. Sigur, un anumit tip de apropiere este totdeauna plăcut: dacă, spre exemplu, veniţi să îmi oferiţi ceva, sau să mă lăudaţi, totul este în ordine...
În orice caz, dacă reuşiţi să penetraţi pereţii groşi ai fortăreţei mele şi să mă faceţi să vă iubesc, vă rog ca apoi să aveţi grijă să nu încălcaţi regulamentul de ordine interioară. Este suficient că aţi fost primiţi înăuntru, acum tot ce trebuie este să mă faceţi să mă simt bine...
Când fac acţiuni caritabile, dezinteresate, o părticică din mine caută să vă anunţe şi pe voi. În mod discret şi modest, aşa, doar ca să ştiţi. Sigur o să vă placă să mă admiraţi...
Un singur lucru nu înţeleg: de îndată ce este evident că eu sunt centrul universului şi nu tu, sau el, cum se face că voi aveţi atât de des pretenţia să acţionaţi independent de voinţa mea, şi chiar contrar ideilor şi intereselor mele?
Sinceră să fiu, în pofida calităţilor mele excepţionale, mă simt foarte izolată. Cred că este o mare nedreptate că o fiinţă atât de dotată ca mine suferă de singurătate!
Sigur, nu toate aceste probleme sunt vizibile din exterior. Sunt o persoană civilizată, caut să respect Yama şi Niyama, aşa încât unele din aceste aspecte sunt atât de bine mascate, încât chiar şi mie mi-a luat mult timp să le sesizez şi să recunosc că este aşa.
Asta nu schimbă însă fondul problemei: separarea esenţială pe care o simt între mine şi voi toţi este ca o rană foarte profundă care face ca orice bucurie să poarte în ea şi o undă de tristeţe.
Acum că ştiţi toate acestea probabil o să mă compătimiţi.
Cum, vi se mai petrece şi vouă uneori să simţiţi astfel?? Şi eu care credeam că sunt unică!

Cine sunt EU şi cine sunt eu?

Meditând la această situaţie jalnică am ajuns la concluzia că, oricât de teribilă ar putea părea moartea ego-ului, viaţa lui este cu mult mai teribilă – cu micile sale bucurii învârtindu-se în cerc, cu nenumăratele temeri şi nemulţumiri, cu succesele minuscule pândite din umbrâ de saturaţie şi insatisfacţie...
Ego-ul este ca un elefant închis într-un depozit de cristaluri. La cea mai mică mişcare sparge câte ceva şi se răneşte şi pe el însuşi...
Totuşi, există şi momente când pereţii fortăreţei par să se prăbuşească momentan – în  special în timpul meditaţiilor sau în comuniunea cu cei pe care îi iubesc. Atunci simt că fiecare fiinţă este, dincolo de caracteristicile sale personale, eu însumi. Acelaşi eu însumi de o savoare imperturbabilă străluceşte aici şi acolo, acum şi atunci, în toate lumile şi în toate timpurile. Oriunde se petrece ceva în acest Univers, eu însumi observ ce s-a petrecut. Atunci, cu uluire, eu mă privesc pe mine prin mii de ochi şi mă reflect caleidoscopic în mii de minţi; sesizez că, în acest Univers al iluziei, Sinele se contemplă etern pe Sine, cunoscându-se sub infinite forme, dar nerecunoscându-se.
Problema este că la scurt timp după ce revin din meditaţie sunt din nou eu în persoană, E.M. În carne şi oase, iar fortăreaţa ego-ului se reface rapid, aparent fără să lase vreo breşă...
Acum, întrebarea care mă fascinează este următoarea: cine sunt Eu şi cine sunt „eu“? Care este diferenţa între Eu şi eu, şi cum poate acest mic „eu“ să renască iar şi iar, după ce a fost de atâtea ori pulverizat de percepţia universalităţii ce se află în spatele lui? Sau mai exact ce este această structură paradoxală eu/Eu care pare a fi atât de fragilă, încât se teme mereu pentru propria sa existenţă, dar pe de altă parte este atât de solidă, încât persistă neschimbată întreaga viaţă şi chiar dincolo de moarte?
Oricare ar fi răspunsul corect la această întrebare, aspir cu toată fiinţa ca aceste ziduri să se prăbuşească definitiv pentru a vă putea îmbrăţişa cu o autentică dragoste divină pe toţi... de fapt, pe mine însămi.

Fii cel mai mic pentru a fi cel mai mare
  • ·Port atât de multe măşti, încât nu mă pot abţine să nu mă întreb mereu cu uluire: Cine sunt eu de fapt?
  •  Ego-ul se hrăneşte din separare şi se teme cumplit de unitate. De aceea, iubirea, fraternitatea, comuniunea sufletească sunt pentru el moarte.
  •  Ego-ul ciunteşte iubirea, otrăveşte fericirea şi întunecă puterea de înţelegere.
  •  Oricât de multe merite spirituale ai acumula, fii conştient că ultimul pas va fi acela de a recunoaşte că nu eşti nimic pentru a putea deveni Totul. 
  •  Cel care acceptă să fie cel mai mic este cel mai mare, pentru că doar el poate contempla măreţia Totului.
  • Fii vigilent: în lupta cu ego-ul victoriile se pot transforma rapid în înfrângeri şi înfrângerile în victorii.
  • Prima victorie în lupta cu ego-ul este curajul de a-l privi în faţă, exact aşa cum este, fără culpabilizări excesive şi fără toleranţă nejustificată.
  • Binecuvântat este acela care, la răscrucea dintre iubire şi ego, alege mereu iubirea.
  • Nu contează câte merite spirituale îţi închipui că ai acumulat. Contează doar în ce măsură reuşeşti să rămâi mereu conştient că în realitate nu ştii nimic despre tine însuţi atât timp cât ego-ul nu a fost definitiv transcens.
  • Relaţia dintre două ego-uri este la fel de fugară ca întâlnirea dintre două valuri. Dar când două suflete se revarsă unul în celălalt nimic nu le mai poate separa.
  • Când iubirea începe să fisureze carcasa ego-ului, plânsul de durere se împleteşte cu cel de extaz. Când o sparge complet nu rămâne decât exclamaţia de uluire în faţa măreţiei Supremului.
  • Este teribilă întâlnirea dintre ego şi Nemărginire. În acel moment nu poţi decât să fugi sau să I te abandonezi.
  • Frica de moarte dispare complet atunci când El îţi străpunge inima cu infinită dragoste. Atunci nu mai vrei decât să te arunci în braţele Lui iar şi iar...
Sursa: Yoga magazin 70/2009, de Emanuela Munteanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu