"Tu esti iubirea mea, imi deschid inima in fata ta."

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Sa primim iubirea!


Iubirea este recunoasterea frumusetii. Fiecare dintre noi tanjeste sa cunoasca si sa aiba incredere in frumusetea si bunatatea care salasluieste in interiorul sau. Mai ales copii fiind, avem nevoie ca altcineva sa vada frumusetea din sufletul nostru si sa o reflecte spre noi, asemenea unei oglinzi, ca sa putem sa o vedem si sa ne apreciem pe noi insine. Cand frumusetea a ceea ce suntem nu a fost recunoscuta, am simtit lipsa iubirii si sistemul nostru a intrat in soc si s-a blocat.

Din motive pe care nu le-am identificat, alti oameni, Dumnezeu sau viata insasi parea sa ne priveze de recunoasterea si intelegerea de care stiam in mod instinctiv ca avem nevoie pentru a inflori. Ceea ce ne innebunea. Stiam ca iubirea ne apartinea de drept si ca avem nevoie sa ne apartina, sa simtim ca ne umplem si ne patrunde din ce in ce mai mult. Cineva sau ceva era cu siguranta de vina! Astfel am dezvoltat o ura impotriva altor oameni sau a vietii insasi pentru ca nu ne ofereau iubirea de care aveam nevoie, sau impotriva noastra, pentru ca nu reuseam sa castigam acea iubire.

Marea iubire
Este adevarat, avem dreptul la iubirea perfecta. Este dreptul nostru din nastere. Dar problema este ca o cautam in locurile nepotrivite – in afara noastra, in relatiile imperfecte cu oameni imperfecti care sunt raniti asemenea noua. Toate acestea ne frustreaza in mod inevitabil si ne dezamagesc. Desi iubirea perfecta poate straluci in relatii in anumite moment, nu putem sa ne bazam pe alti oameni ca sursa consistenta de iubire.

Totusi, chiar daca iubirea umana se manifesta de obicei in mod imperfect, exista o alta dimensiune a ei care este perfecta, intreaga si mereu disponibila. Ea curge direct in inima din sursa principala a tuturor lucrurilor – fie ca numim aceasta sursa Dumnezeu, Tao sau natura lui Buddha. Aceasta este marea iubire, iubirea absoluta – deschidere si caldura neconditionata si pura – care se afla chiar in nucleul finite  noastre.

Daca marea iubire este asemenea soarelui, atunci rana noastra este un nor care-i  blocheaza temporar razele. Din fericire, la fel cum soarele nu poate fi distrus de nori, nici capacitatea noastra nativa de caldura si deschidere nu poate fi distrusa. Asadar, vindecarea ranii inimii nu necesita rapararea vreunui lucru stricat. A avea o inima ranita seamana mai mult cu a fi ratacit, pierdut printre norii care blocheaza temporar accesul spre soarele ce straluceste din nou. Desi putem petrece o viata intreaga pierduti in nori, asta nu inseamna ca soarele in sine este pierdut sau distrus. Vindecarea ranii din iubire, asadar, implica idea de a ne deschide fata de soare, pentru ca el sa faca ceea ce vrea sa faca in mod natural: sa straluceasca asupra noastra.

Sa primim iubirea
Majoritatea oamenilor religiosi incerca sa remedieze problema lipsei de iubire a umanitatii sfatuindu-ne sa iubim cu mai multa generozitate. Calea de a ajunge sa fim iubiti spun ei ca incepe atunci cand iubim noi. “Celui care a avut ise va da”. “E mai bine sa dai decat sa primesti”.

Acest principiu esential al vietii spirituale cu siguranta contine un adevar profund. Totusi, mai exista un adevar care-i sta alaturi: nu putem da ceea ce nu putem primi. La fel cum pamantul este manos datorita capacitatii sale de a primi si absorbi (lumina soarelui si ploaia), si noi putem oferi mai departe iubire din abundenta doar daca putem sa o primim, sa o absorbim si sa ne hranim cu ea. Daca nu ne simtim iubiti in noi insine, atunci cum am putea vreodata sa iubim cu adevarat? Daca rana noastra ne impiedica sa primim iubirea, atunci cat avem de dat?

“Sa iubesti inseamna sa raspandesti lumina”, scrie Rilke, in timp ce “sa fii iubit inseamna sa te inflacarezi”. Cine poate spune ca a fi inflacarat e mai putin sfant decat a raspandi lumina? Si cum putem lumina cu adevarata daca nu suntem inflacarati?

Asadar, cheia pentru a iubi este sa fim mai deschisi catre iubire, sa o lasam sa ne patrunda intru totul, astfel incat sa poata trai si respire in noi. Chiar daca avem credinta ca Dumnezeu este iubire sau ca trebuie sa ne iubim aproapele, astfel de credinte vor avea un efect slab atata timp cat “canalul – interior” din noi e inchis sau blocat, impiedicand marea iubire sa curga liber in si prin noi.

Exista un secret despre iubirea umana care este in mod constant trecut cu vederea: sa o primesti este mult mai infricosator si amenintator decat sa o oferi. De cate ori in viata nu ati fost capabili sa primti iubirea cuiva sau chiar ati indepartat-o?  Cu toate ca ne proclamam dorinta de a fi cu adevarat iubiti, ne este deseori teama de acest lucru, si astfel ne este greu sa ne deschidem catre iubire si sa o lasam sa ne patrunda.

O modalitate prin care cuplurile gestioneaza frica de a primi iubire este sa se imparta in doi poli – unul dintre parteneri devine cel care cucereste, iar celalalt se distanteaza. Desi pare ca cel ce se distanteaza ar fi cel caruia ii e frica sa primeasca iubirea, de fapt ambele parti aleg controlul in locul receptivitatii. Cuceritorii raman in control cerand, seducand sau urmarind – ceea ce ii impiedica sa se “topeasca” si sa se deschida. Le este deseori teama sa primeasca si sa raspunda, acesta fiind motivul pentru care prefera sa cucereasca. Cei care se distanteaza detin si ei controlul ascunzandu-se. In timp ce fiecare parte se plange de cealalta, amandoi fac de fapt acelasi lucru: se implica intr-o strategie prin care evita riscul de a se deschide total fata de iubire.

Sursa: Iubiri perfecte, relatii imperfecte – John Welwood

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu