"Tu esti iubirea mea, imi deschid inima in fata ta."

marți, 2 octombrie 2012

Evanghelia Pacii lui Ioan (a treia parte)



Tatal divin ceresc, este dragoste. 

Mama voastra divina, natura este dragoste. 

Fiul divin al omului, este dragoste.

 

Dragostea este cea prin care Tatăl divin Ce­resc Mama divină Natura şi Fiul divin al Omului de­vin Una, pentru că spiritul Fiului Omului a fost creat de spiritul Tatălui Ceresc, iar trupul său a fost creat din trupul Mamei a Naturii. De aceea, fiecare trebuie să deveniţi desăvârşiţi, aşa cum desăvârşite sunt spiritul Tatălui Ceresc şi trupul Mamei Naturii. Şi să iubiţi pe Tatăl divin Ceresc, aşa cum şi El iubeşte spiritul vostru şi tot aşa să iubiţi pe Mama voastră divină Natura, după cum şi Ea vă iubeşte trupul vostru. Şi la fel este bine să iubiţi pe fraţii voştri ade­văraţi, aşa cum şi Tatăl vostru Ceresc şi Mama voastră Natura îi iubesc. Căci numai atunci, Tatăl divin Ceresc vă va da spiritul Său sfânt şi Mama divină Natura vă va da trupul Ei sfânt. Atunci, Fiii ai Oamenilor vor da o nesfârşită dragoste unul altuia, ca fraţi adevăraţi, dragostea pe care ei de fapt au primit‑o de la Tatăl divin Ceresc şi de la Mama lor divină; şi abia atunci ei toţi vor deveni mângâietori unul pentru celălalt. Şi atunci, va dispare de pe pă­mânt tot răul şi toată suferinţa şi va fi multă dra­goste, fericire şi bucurie pe pământ. Pământul va fi atunci ca cerurile, şi împărăţia lui Dumnezeu abia atunci va veni. Atunci, va veni Fiul divin al Omului în toată slava Sa, pentru a moşteni împărăţia lui Dum­nezeu. Şi Fiii Oamenilor îşi vor împărţi moştenirea lor divină, care este împărăţia lui Dumnezeu. Pentru ca Fiii Oamenilor să ajungă să trăiască în Tatăl divin Ceresc şi în Mama divină Natura, iar Tatăl divin Ceresc şi Mama divină Natura să ajungă să trăiască în ei. Şi odată cu împărăţia lui Dumnezeu, va veni sfârşitul timpurilor, pentru că dragostea nesfârşită a Tatălui divin Ceresc dă tuturor viaţă veşnică în îm­părăţia lui Dumnezeu, pentru că dragostea Sa este veşnică. Dragostea este mai puternică decât moar­tea.
Chiar dacă aş cunoaşte limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu aş avea dragoste, glasul Meu ar suna ca o tingire goală de alamă. Chiar dacă aş spune ce va veni şi aş cunoaşte toate secretele şi toată înţelepciunea, şi chiar dacă aş avea credinţa puternică precum furtuna care ridică munţii din locul lor, dar nu aş avea dragoste, Eu nu aş fi nimic. Şi chiar dacă aş da toate bunurile Mele pentru a‑i hrăni pe săraci şi aş da tot focul pe care l‑ am primit de la Tatăl Meu, dar nu aş avea dragoste, nu aş fi de folos în nici un fel. Dragostea este răbdătoare. Dra­gostea nu este invidioasă, nu lucrează rău, nu cunoaşte mândrie, nu este aspră şi nici egoistă; este înceată la mânie şi nu născoceşte nici o rău­tate; ea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de dreptate. Dragostea apără totul, dragostea crede totul, dragostea speră totul, dragostea suportă totul şi niciodată nu se epuizează; doar limbile vor înceta şi cunoaşterea va dispare. Pentru că avem adevărul în parte şi avem dreptate în parte şi greşim în parte. Dar când deplinătatea perfecţiunii va veni, tot ceea ce este parţial va deveni Totul. Când omul era copil, el vorbea ca un copil, înţelegea ca un copil, gândea ca un copil; dar când a devenit om, el a dat deo­parte toate lucrurile copilăreşti. Acum vedem prin ceaţă şi prin afirmaţii întunecoase. Acum cunoaştem parţial, dar când vom fi venit în faţa lui Dumnezeu nu vom mai cunoaşte în parte, ci exact aşa cum am fost învăţaţi de El. Şi acum, rămân acestea trei: credinţă, speranţă şi dragoste, dar cea mai mare dintre acestea este dragostea.
Acum vă vorbesc în limba vie a Dumnezeului viu, prin spiritul sfânt al Tatălui nostru divin Ceresc. Încă nu este nici unul printre voi, care să poată în­ţelege pe deplin tot ceea ce spun. Cel care vă pre­zintă scripturile vă vorbeşte în limba moartă a unor oameni morţi, prin trupul său supus bolilor şi morţii. De aceea poate fi el înţeles de toţi oamenii, pentru că toţi oamenii sunt supuşi bolii şi toţi sunt în moarte. Nici unul nu vede lumina eternă a vieţii. Omul orb îi conduce pe cei orbi pe cărarea întune­cată a păcatelor, bolilor şi suferinţelor, şi în cele din urmă toţi cad în prăpastia cumplită a morţii.
Sunt trimis la voi de către Tatăl divin, ca să pot face lumina vieţii să strălucească înaintea voas­tră. Lumina se cunoaşte pe sine şi cunoaşte întune­ricul, dar întunericul se cunoaşte numai pe sine şi nu cunoaşte niciodată lumina. Mai am încă multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta încă, pentru că ochii voştri sunt obişnuiţi mai mult cu întunericul, iar lumina deplină a Tatălui divin Ceresc v‑ar orbi. De aceea, voi nu puteţi să înţelegeţi deocamdată ceea ce vă spun în legătură cu Tatăl divin Ceresc, care M‑a trimis la voi. Urmaţi, mai întâi, să înţelegeţi şi să respectaţi doar legile Mamei divine a Naturii, despre care v‑am vorbit, iar când îngerii Ei v‑au curăţat pe deplin şi v‑au reînnoit trupurile întă­rindu‑vă ochii, veţi fi cu adevărat în stare să supor­taţi lumina Tatălui Ceresc, care este de o mie de ori mai strălucitoare decât strălucirea a o mie de sori. Căci cum credeţi că v‑aţi putea uita la lumina orbi­toare a Tatălui divin Ceresc, când voi nu puteţi să suportaţi nici măcar strălucirea soarelui arzător? Credeţi‑ Mă, soarele este întocmai ca flacăra unei sărmane lumânări pe lângă soarele adevărului Ta­tălui divin Ceresc. Aveţi, deci, totdeauna încredere, speranţă şi dragoste.
Adevărat, adevărat vă spun, nu vă aşteptaţi răsplata. Dacă credeţi în vorbele Mele, voi credeţi de fapt în Cel care m‑a trimis pe Mine, căci acesta este Domnul tuturor, prin care toate devin cu putinţă. Pentru că tot ce este imposibil oamenilor, toate acestea îi sunt cu uşurinţă posibile lui Dumne­zeu. Dacă credeţi în îngerii Mamei divine a Naturii şi ascultaţi de legile Ei, credinţa voastră vă va întări şi nu veţi mai vedea boala niciodată. Aveţi credinţă, de asemenea, în dragostea nesfârşită a Tatălui divin Ceresc, pentru că cel care neîncetat se încrede în El nu va fi niciodată înşelat şi nici nu va vedea vreo­dată moartea.
Iubiţi‑vă neîncetat unul pe altul, pentru că Dumnezeu este nesfârşită dragoste şi, acţionând în felul acesta, îngerii Săi vor şti că mergeţi pe cărările Lui. Şi atunci, toţi îngerii vor veni în faţa voastră şi vă vor servi. Şi Satana, cu toate păcatele, bolile şi necurăţiile, va pleca pentru totdeauna din trupul vostru. Mergeţi acum şi feriţi‑vă să mai păcătuiţi; căiţi‑vă pentru păcatele voastre; botezaţi‑vă, ca să vă puteţi naşte din nou şi astfel să nu mai păcătuiţi”.
Apoi, Iisus s‑a ridicat, dar toţi ceilalţi au rămas aşezaţi, pentru că fiecare simţea puterea copleşi­toare a cuvintelor Sale. Şi atunci, luna plină a apărut între norii care se spărgeau şi L‑a învăluit pe Iisus în strălucirea ei. Scântei au ţâşnit din părul Său şi El a stat între ei în lumina lunii, de parcă ar fi plutit în aer. Nimeni nu s‑a mai mişcat atunci, nici o voce nu s‑a mai auzit şi nimeni nu a ştiut cât timp a trecut, pen­tru că timpul parcă se oprise.
Atunci Iisus a întins mâinile către ei şi a spus: „Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!” Şi El a plecat aşa cum suflarea vântului leagănă frunzele copaci­lor.
Încă pentru multă vreme, cei din jur au rămas nemişcaţi şi apoi s‑au trezit în tăcere, unul după celălalt, ca după un lung vis. Dar nimeni n‑ar fi ple­cat, ca şi cum cuvintele Celui care îi părăsise conti­nuau să le răsune în continuare în urechi. Şi au rămas extaziaţi, ascultând parcă o muzică cerească minunată.
La un moment dat, în cele din urmă, unul din­tre ei, ca şi cum ar fi fost puţin înfricoşat, spuse: „Ce bine că suntem aici”; iar altul a spus: „Ce bine ar fi fost dacă noaptea aceasta minunată ar fi durat de‑a pururea”; şi alţii au adăugat: „Ce bine ar fi fost dacă El ar fi fost cu noi întotdeauna. El este cu adevărat trimisul lui Dumnezeu, pentru că iată, doar el a sădit speranţa în inimile noastre”. Şi nici unul nu dorea să se întoarcă acasă şi spuneau: „Nu vreau să mă duc acasă, unde totul este întuneric şi fără bucurie. De ce să ne ducem acum acasă, unde nimeni nu ne iubeşte?”
Ei vorbeau în acest fel pentru că toţi erau să­raci, şchiopi, orbi, schilozi, cerşetori, vagabonzi, dis­preţuiţi în nemernicia lor, ţinuţi doar de milă în ca­sele în care găseau uneori refugiu doar pentru câ­teva zile. Chiar unii care aveau şi casă şi familie au spus: „Şi noi vom sta acum cu voi”. Pentru că fie­care om simţea că spusele Celui divin, care plecase, legaseră mica adunare cu mii de fire invizibile. Toţi simţeau acum că s‑au născut din nou. Ei continuau acum să vadă înaintea lor o lună strălucitoare, chiar şi atunci când luna se ascunsese în nori şi atunci, în inimile tuturor au înflorit flori de o frumuseţe minu­nată, care erau florile bucuriei divine.
Şi când strălucitoarele raze ale soarelui au apărut peste marginea pământului, toţi au simţit că era soarele Împărăţiei lui Dumnezeu, care venea. Cu încurajări pline de bucurie, au ieşit în întâmpina­rea îngerilor lui Dumnezeu.
Şi foarte mulţi bolnavi şi necuraţi au urmat în­tocmai cuvintele lui Iisus şi au căutat malurile pârâu­rilor susurânde.
Ei şi‑au scos îmbrăcămintea şi au postit, şi‑au abandonat trupul îngerilor aerului, apei şi luminii soarelui şi îngerii Mamei divine a Naturii i‑au îmbră­ţişat, luându‑le în stăpânire trupurile şi pe dinăuntru şi pe dinafară, şi ei toţi au văzut toate relele, păca­tele şi necurăţiile plecând în grabă de la ei.
Şi au realizat atunci că suflarea unora deve­nise la fel de rău mirositoare ca aceea care iese din măruntaie, şi unora le‑a ieşit saliva din gură, şi o vomă spurcată şi rău mirositoare a ieşit din părţile lor interioare. Toate aceste necurăţii au curs prin gurile lor, unora prin nas, altora prin ochi şi urechi, şi o respiraţie fetidă şi îngrozitoare le‑a ieşit multora din tot trupul lor, prin toată pielea lor. Prin multe membre au ieşit afară bube mari şi fierbinţi, prin care au ieşit necurăţiile cu miros urât şi urina a curs abundent din trupurile lor; şi la foarte mulţi urina devenise groasă ca mierea de albine; urina altora era aproape roşie sau neagră şi aproape la fel de tare ca nisipul râurilor. Şi mulţi au răsuflat duhori din intestinele lor, asemănătoare cu respiraţia diavolilor. Şi mirosul urât a devenit atât de greu, încât nimeni nu‑l mai putea suporta.
Şi când s‑au botezat, îngerul apei a intrat în trupurile lor şi din ei au curs afară toate spurcăciu­nile şi necurăţiile păcatelor lor trecute şi, ca un to­rent de munte, s‑au năpustit afară din trupurile lor o mulţime de spurcăciuni tari şi moi. Şi pământul unde lichidul s‑a scurs din ei a fost spurcat şi mirosul a devenit atât de puternic, încât nimeni nu mai putea să rămână acolo. Şi diavolii au părăsit măruntaiele lor sub forma unei mari mulţimi de viermi care se zvârcoleau în mocirla necurăţiilor lor interioare. Se zvârcoleau cu o furie neputincioasă, după ce îngerul apei i‑a aruncat afară din măruntaiele Fiilor Oame­nilor. Şi apoi a coborât asupra lor puterea îngerului luminii soarelui şi aceştia au pierit acolo, în zvârcoli­rile lor disperate, călcaţi în picioare de îngerii luminii soarelui. Şi toţi tremurau plini de groază, când au văzut aceste lucruri îngrozitoare ale Satanei, de care îngerii îi salvaseră. Şi ei au adus, plini de umi­linţă, mulţumiri lui Dumnezeu care‑şi trimisese înge­rii pentru mântuirea lor.
Erau unii chinuiţi de mari dureri, care nu voiau să plece de la ei; şi, neştiind ce să facă, s‑au hotărât să trimită pe unul dintre ei la Iisus, pentru că doreau foarte mult ca El să fie cu ei. Când doi dintre ei s‑au dus să îl caute, L‑au văzut pe Iisus însuşi apro­piindu‑Se de malul râului. Şi inimile lor s‑au umplut de speranţă şi bucurie când au auzit salutul Său: „Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!” Multe erau în­trebările pe care ei doreau să I le pună, dar mare le‑a fost uimirea văzând că nu puteau să înceapă, pentru că nimic nu venea în minţile lor.
Atunci, Iisus le‑a spus : „Am venit pentru că am simţit că aveţi nevoie de mine”. Şi ei au răspuns: „Învăţătorule, avem nevoie într‑adevăr. Vino şi elibe­rează‑ne de durerile noastre!”
Şi Iisus le‑a vorbit în parabole: „Voi sunteţi ca fiul risipitor care, timp de mulţi ani, a mâncat, a băut şi şi‑a petrecut zilele în desfrâu cu prietenii săi. Şi în fiecare săptămână, fără ştirea tatălui său, se înda­tora tot mai mult şi apoi risipea totul în câteva zile. Cămătarii îl împrumutau întotdeauna, pentru că tatăl său avea mari bogăţii şi întotdeauna plătea răbdător datoriile fiului său. Şi în zadar a încercat tatăl cu vorbe blânde să îşi mustre fiul. În zadar îl ruga stă­ruitor să înceteze destrăbălările fără sfârşit şi să se ducă la câmp, ca să supravegheze munca slujitorilor săi, pentru că el niciodată nu asculta mustrările lui. Şi fiul mereu îi promitea orice, dacă el îi va plăti din nou vechile datorii, dar a doua zi, ca un făcut, înce­pea din nou. Şi timp de şapte ani fiul şi‑a continuat viaţa sa destrăbălată. Dar, în cele din urmă, tatăl şi‑a pierdut răbdarea şi n‑a mai plătit cămătarilor datoriile fiului său. „Dacă continui să plătesc me­reu—a spus el—nu va mai fi nici un sfârşit pentru păcatele fiului meu”. Atunci, cămătarii care au fost înşelaţi l‑au luat pe fiu în sclavie, pentru ca el să poată, prin truda lui zilnică, să le plătească înapoi banii pe care îi împrumutase. Atunci au încetat mâncarea, băutura şi destrăbălările zilnice. Acum, de dimineaţa şi până seara, cu sudoarea frunţii sale, el uda câmpiile şi toate mădularele îl dureau în această muncă istovitoare, cu care el nu era obiş­nuit. Trăia cu pâine uscată şi nu avea nimic altceva decât lacrimile sale cu care să o ude. În trei zile, el suferise atât de mult de căldură şi oboseală, încât i‑a spus stăpânului său: „Nu mai pot să muncesc, căci aproape totul mă doare. Cât mai vrei să mă chinuieşti?” „După ce, prin munca mâinilor tale, îmi vei plăti toate datoriile şi vor trece şapte ani, vei fi din nou liber”. Şi fiul, disperat, a răspuns plângând: „Dar nu pot să suport nici măcar şapte zile, ai milă de mine, pentru că toate mădularele mă ard şi mă dor”. Cămătarul, plin de răutate, a strigat: „Acum vei munci cu stăruinţă, căci adu‑ţi aminte cum ai putut să‑ţi petreci zilele şi nopţile timp de şapte ani în destrăbălare, acum trebuie să munceşti pentru cei şapte ani. Să ştii că nu te voi ierta până când nu‑ţi plăteşti toate datoriile, pâna la ultima drahmă”. Şi fiul, cu membrele torturate de durere, s‑a întors cu disperare la câmp ca să‑şi continue munca. Deja nu se mai putea ţine pe picioare din cauza oboselii şi a durerilor, când a şaptea zi a venit, ziua Sabatului, când nimeni nu munceşte câmpul. Atunci, fiul şi‑a adunat restul de putere şi s‑a îndreptat, clăti­nându‑se, spre casa tatălui său, s‑a aruncat la pi­cioarele acestuia şi i‑a spus: „Tată, iartă‑mă pentru tot trecutul meu, iartă‑mi toate mâhnirile pe care ţi le‑am adus. Îţi jur că niciodată nu voi mai duce o viaţă destrăbălată şi că voi fi fiul tău cel cuminte şi ascultător în toate lucrurile. Eliberează‑mă, te im­plor, din mâinile asupritorilor mei. Tată, te rog, ai grijă de mine şi de mădularele mele bolnave şi nu‑ţi împietri inima faţă de mine!”
Atunci lacrimile au apărut în ochii tatălui său. El şi‑a luat fiul în braţe şi a spus: „Să ne bucurăm împreună, căci astăzi o mare bucurie mi‑a fost dată: iată că mi‑am regăsit fiul iubit, care se pierduse”. L‑a îmbrăcat apoi cu cele mai alese haine şi întreaga zi s‑au bucurat, iar a doua zi de dimineaţă, el a dat fiului său un sac de arginţi cu care să‑i plătească pe toţi cămătarii cărora le era îndatorat şi, când fiul său s‑a întors, el i‑a spus: „Fiul meu, vezi bine că este uşor ca, ducând o viaţă destrăbălată, să faci datorii pentru şapte ani, dar plata lor este foarte grea prin muncă aspră timp de şapte ani”.
„Tată, ştiu acum că este într‑adevăr greu să le plătesc şi pentru şapte zile”. Şi tatăl său l‑a mustrat spunând: „Doar de data asta ţi s‑a dat voie să‑ţi plăteşti datoriile în şapte zile în loc de şapte ani, restul fiindu‑ţi iertat, dar ai grijă ca pe viitor să nu mai faci nici o datorie, pentru că îţi spun cu adevăr că nimeni altcineva în afara tatălui tău nu îţi iartă datoriile, căci aceasta se întâmplă numai pentru că tu eşti fiul lui. Pentru toţi ceilalţi, tu ar fi trebuit să munceşti din greu timp de şapte ani, aşa cum este scris în legile noastre”.
„Tată, de acum încolo îţi promit că voi fi fiul tău iubitor şi ascultător şi nu voi mai face nici o dato­rie, pentru că ştiu că plata lor este foarte grea”.
Şi el s‑a dus la câmpul tatălui său şi, în fiecare zi, a îngrijit munca slujitorilor tatălui său. Şi niciodată nu şi‑a pus slujitorii să muncească din greu, pentru că şi‑a amintit de propria sa muncă grea. Şi anii au trecut şi averea tatălui său a crescut tot mai mult sub îngrijirea sa, pentru că munca sa avea binecu­vântarea tatălui său. Încetul cu încetul, a început să îi dea înapoi tatălui său de zece ori mai mult decât risipise în şapte ani. Şi când a văzut tatăl că fiul său folosea bine slujitorii săi şi toată averea sa, i‑a spus: „Fiul meu, văd că acum averile mele sunt în mâini bune. Am să‑ţi las toate turmele mele, casa mea, pământurile şi comorile mele. Fie ca toate acestea să fie moştenirea ta şi continuă să o măreşti, pentru ca eu să îmi găsesc bucuria în tine”. Când fiul a primit moştenirea de la tatăl său, el a iertat toate datoriile tuturor datornicilor lui care nu puteau să‑i plătească, pentru că el nu a uitat că şi datoriile sale fuseseră iertate. Şi Dumnezeu l‑a binecuvântat cu viaţă lungă şi fericită, cu mulţi copii şi cu multe bogăţii, pentru că el era bun şi iubitor cu toţi slujitorii lui şi cu toate turmele lui”.
Apoi Iisus s‑a întors către cei bolnavi şi le‑a spus: „Vă vorbesc în parabole ca să puteţi înţelege mai bine cuvântul lui Dumnezeu. Cei şapte ani de mâncare, băutură şi viaţă desfrânată sunt păcatele trecutului. Cămătarul rău este Satana. Datoriile sunt bolile. Munca grea reprezintă durerile. Fiul risipitor sunteţi voi înşivă. Plata datoriilor este aruncarea afară din voi a diavolilor şi bolilor şi vindecarea tru­pului vostru. Sacul de arginţi primit de la tatăl este puterea divină eliberatoare a îngerilor. Tatăl este Dumnezeu. Averile tatălui sunt pământul şi raiul. Slujitorii tatălui sunt îngerii. Câmpul tatălui este lu­mea care se preface în Împărăţia divină a Cerurilor, dacă Fii Omului o lucrează împreună cu îngerii Ta­tălui divin Ceresc. Pentru că vă spun, este mai bine ca fiul să‑şi asculte tatăl şi să supravegheze slujitorii tatălui său în câmp, decât să devină îndatorat că­mătarului cel rău şi să trudească şi să asude în sclavie, pentru a‑şi plăti toate datoriile. Astfel, este mai bine ca şi Fiii Omului să asculte legile Tatălui lor divin Ceresc şi să lucreze împreună cu îngerii Săi în Împărăţia Sa, decât să devină datornicii Satanei, regele morţii, al tuturor păcatelor şi tuturor bolilor, pentru ca să sufere multe dureri şi să asude din greu până îşi plătesc toate păcatele. Vă spun cu adevărat, mari şi multe sunt păcatele voastre, mulţi ani v‑aţi supus farmecelor Satanei, aţi fost lacomi, beţivi şi desfrânaţi şi, tocmai de aceea, datoriile voastre trecute s‑au înmulţit. Şi acum trebuie să le plătiţi şi plata este foarte grea. De aceea, nu fiţi deja nerăbdători, după a treia zi, ca fiul risipitor, ci aş­teptaţi răbdători şi umili a şaptea zi, care este sfinţită de Dumnezeu, şi apoi mergeţi cu inima umilă şi supusă în faţa Tatălui divin Ceresc, pentru ca El, în imensa Lui compasiune, să vă ierte toate păcatele şi toate datoriile trecute. Tatăl Ceresc vă iubeşte nes­fârşit de mult, pentru că, iată, acum El vă dă voie să plătiţi în numai şapte zile datoriile a şapte ani. Ace­lora care datorează păcatele şi bolile a şapte ani, dar plătesc cinstit şi stăruiesc până în a şaptea zi, le va ierta Tatăl nostru divin Ceresc toate datoriile tutu­ror celor şapte ani”.
„Dar dacă păcătuim de şapte ori şapte ani?”, a întrebat un om bolnav, care suferea groaznic.
„Chiar şi în acest caz, Tatăl Ceresc îţi iartă toate datoriile în de şapte ori şapte zile”.
„Fericiţi sunt cei care stăruiesc până la sfârşit, pentru că diavolii lui Satana scriu toate faptele voastre rele într‑o carte, în cartea trupului şi su­fletului vostru. Vă spun cu adevărat, că nu există nici o faptă păcătoasă, care să nu fie scrisă chiar de la începutul lumii în cartea care se află în faţa Tată­lui divin Ceresc. Dacă prin viclenie puteţi scăpa de legile făcute de împăraţi, de legile lui Dumnezeu niciodată nu poate scăpa nici unul dintre Fiii Omului. Şi atunci când veniţi în faţa lui Dumnezeu, diavolii lui Satana vor purta mărturie împotriva voastră cu fap­tele voastre rele şi Dumnezeu va vedea atunci toate păcatele voastre în cartea trupului, a sufletului şi a minţii voastre şi va fi trist în inima Sa, dar dacă, înainte, vă căiţi de păcatele voastre şi prin post, aspiraţie şi rugăciune căutaţi mereu pe îngerii lui Dumnezeu, atunci, cu fiecare zi în care continuaţi să postiţi şi să vă rugaţi, îngerii lui Dumnezeu şterg una câte una din datoriile voastre rele din cartea trupului, a sufletului şi a minţii voastre. Şi când, în final, ul­tima pagină este şi ea ştearsă şi curată de toate păcatele voastre, atunci puteţi să staţi fericiţi în faţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu se bucură în inima lui şi vă iartă toate păcatele. El atunci vă eliberează din ghearele lui Satana şi de toată suferinţa; El vă ia în casa Lui şi porunceşte ca toţi îngerii Săi să vă slu­jească şi să vă întărească. Viaţă lungă şi fericită El vă dă şi după aceea nu veţi mai vedea boala nicio­dată. Şi dacă, din acel moment, în loc să mai păcă­tuiţi, vă petreceţi toate zilele făcând fapte bune, atunci îngerii lui Dumnezeu vă vor scrie toate faptele bune în cartea trupului, a sufletului şi a minţii voas­tre. Adevărat vă spun, nici o faptă bună nu rămâne nescrisă în Cartea ce se află înaintea lui Dumnezeu, chiar de la începutul lumii. De la împăraţii şi de la guvernatorii voştri puteţi adeseori aştepta în zadar răsplata, dar toate faptele voastre bune vor primi întodeauna proporţional răsplata de la Dumnezeu, mai ales atunci când aveţi mare trebuinţă.
Şi când veţi veni în faţa lui Dumnezeu, îngerii Săi vor purta mărturie pentru toate faptele voastre bune. Şi atunci Dumnezeu vede faptele voastre bune scrise în trupurile, în sufletele şi în minţile voastre şi Se bucură mult în inima Lui. El binecu­vântează trupul, sufletul, mintea voastră şi toate faptele voastre şi vă dă drept moştenire Împărăţia Sa Pământească şi Cerească, pentru ca să aveţi viaţă veşnică şi o fericire nepieritoare. Fericit este acela care poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că el nu va mai vedea niciodată moartea”.
O mare tăcere se lăsă după cuvintele Lui. Cei care erau descurajaţi şi‑ au luat o nouă putere din cuvintele Lui şi au continuat să postească şi să se roage. Şi cel care vorbise primul a spus: „Voi stărui şi eu acum până în a şaptea zi”. Şi al doilea, de asemenea, a spus: „Iar eu de asemenea voi stărui să postesc de şapte ori câte şapte zile”.
Va urma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu